Mi-am pus pantofii de alergare, am băut jumate de sticlă de Isostar Fast Hydration și am pornit cu încredere din capătul satului Pietrărie către Releul Bucium. Primii 1000 de metri au trecut repede dar de îndată ce am ajuns la primul povârniș mi-a dispărut avântul atât la propriu cât și la figurat. E prima dată când schimb stadionul pe un teren de antrenament complet nou pe care îl abordez intuitiv, astfel încât de voie de nevoie urc prima parte la pas alert și nu-mi fac probleme că cineva cumva m-ar depăși pe traseu. Până la urmă am ieșit să mă antrenez singură pentru primul meu cros de asfalt. Cui îi pasă acum de cadența alergării și cine spune că variațiile de tempo sunt pentru începători? Mă opresc la jumătatea drumul să-mi trag respirația, inima stă să-mi iasă din piept și încep să mă întreb serios cum voi termina cu bine cursa asta. E o cursă fără cronometru, dar lupta se dă între omul care în urmă cu jumătate de an gâfăia intens după 200 m de alergare și cel care acum vrea să-și depășească limitele fizice și psihice tocmai pentru a-și demonstra că nimic nu e imposibil atunci când îți exersezi zilnic voința.

 

 

                 

E prima mea alergare trail în pădure. Conform Asociației Internaționale de Trail Running – ITRA, trail running e o cursă pedestră deschisă tuturor, într-un cadru natural (munte, deșert, pădure, câmpie) cu un minim de drum pavat sau asfaltat (ce nu ar trebui să depășească o distanță de maxim 20% din cursă). Terenul poate varia de la drumuri nepavate, drumuri forestiere iar ruta trebuie să fie marcată corespunzător. 

O femeie cară două bidoane de apă și urcă încet dar sigur în direcția mea. Mă rog să am putere să mă ridic de jos înainte să mă ajungă dar încă nu mă simt în stare nici măcar să vorbesc. Probleme cu inima?, mă întreabă fără pic de rea intenție dar cuvintele ei îmi pătrund în inimă și mi se lovesc de tâmple în timp ce mă scuz că îmi trag un pic sufletul și reușesc în sfârșit să mă urnesc din nou. Poteca devine nisipoasă și îmi fac probleme că voi aluneca dar continui să sporesc pasul și brusc în stânga jos apare satul meu în toată frumusețea lui. Hai că am urcat un pic, uite ce puțin mai e până la Releu! Dar până la Releu mai fac vreo două pauze de respiro, ajung deasupra amfiteatrului fosilifer Dealul Repedea, arunc o privire către ceea ce a fost cândva Marea Sarmatică și de acolo înainte intru pe poteca ce duce înspre pădurea Bârnova. Câțiva pasionați ai naturii au venit și ei să respire aer proaspăt de vârf de deal, nu văd nici urmă de grătare și nici fumigațiile specifice ci doar cupluri care-și fac poze, alții care plimbă un câine și un copil, toți suntem într-o simbioză perfectă de a nu ne deranja unii pe alții și de a ne alege traseul personal de străbătut pădurea după placul inimii. Apar rădăcini și gropi pe care le sar cu precizie, nici eu nu știu de unde și cum de reușesc dar încep să nu mai aud nimic în afară de cântul câtorva păsări (apropo voi știați că mai bine de 117 de specii de păsari din cele 383 de specii semnalate în fauna României își au habitatul natural în aria avifaunistică Repedea-Bârnova?)

Înainte de Bogonos decid să fac stânga înapoi pe șosea și ruperea de ritm mă dezechilibrează un pic. Mașinile vin cu mare viteză, deși la intervale mari de timp, asfaltul se simte ciudat sub tălpi și predictibilitatea coborârii line mă face să regret opțiunea aleasă. Astfel încât de îndată ce apare indicatorul către Releu fix înainte de satul Păun fac stânga și reintru pe drumul semi asfaltat care mă duce iar deasupra Iașului de unde trebuie să prind o panoramă instragramabilă cu vârful Mănăstirii Piatra Sfântă și furnalele industriale la apus ale frumosului nostru oraș. Goana până acasă în Pietrărie mi se pare acum joacă de copii, nici un latră nu mă câine (sic), am uitat de transpirație și respirația mi se normalizează când realizez cât de putin a fost această tură de alergare despre alergare și cât de mult a fost despre locurile pe care, trăind fix în mijlocul lor, le trec cu vederea și le descopăr târziu când poate nu vor mai fi așa frumoase precum sunt azi.

Cursa cu mine abia a început. Am mai spus-o și o repet: fiecare lucru mare pe care l-am făcut vreodată a pornit de la un sâmbure de adevăr descoperit în fracțiuni scurte de lumină. Și de fiecare dată, fără excepție, prima reacție a celor din jur a fost “nu ai să poți face asta niciodată”. Stai aici cuminte și conformeaza-te limitelor impuse de tine și acceptate de noi. Un pact ieftin unde răsplata ești tu, în cea mai simplă varianta a ta. Ușoară, comfortabilă, aliniată. Apoi a căzut un zid, și altul, încă unul și o întreagă construcție. Construcția imaginii unui om care a fost educat să creadă că “atât poate”. Cum poți să urci un munte fără antrenament? Cum poți să pleci în lume fără un job? Cum poți să faci sport fără să mănânci carne? Cum poți să mergi singură în Africa sau India? Cum poți să faci un film fără școala de regie? Cum poți să alergi zece km peste o lună când azi alergi numai cinci? Cum poți să te vindeci fără să te hrănești cu antibiotice? Cum poți privi un infractor în ochi?

Pot. Pentru că în fiecare zi am de câștigat o luptă. Pentru că lupta mea nu e împotriva lumii ci e alături de ea. Pentru că mă trezesc în fiecare zi și îmi spun: îmi place viața și mă bucur de fiecare secundă de luciditate în care pot să-mi demonstrez mie că sunt tot ceea ce pot fi și mai mult decât atât.

 

 

Participă și tu la primul tău trail running pe 4 aprilie! Înscrieri și detalii aici 🙂